Intelesul Pelerinajului

DANIEL
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

CĂLĂTORIND CU DUMNEZEU
- Înțelesul și folosul pelerinajului -

"Pelerinajul religios este o constantă a umanității. El are motivații multiple și semnificații spirituale profunde când este trăit intens și înțeles corect. Pelerinii sunt oameni care doresc să viziteze și să venereze locurile sfinte biblice, mormintele martirilor, moaștele sfinților, icoane făcătoare de minuni sau locuri unde trăiesc duhovnici smeriți."

2_patriarhul1[1]
  • Principalele motive ale pelerinajului sunt următoarele:

  1. Pelerinajul este un memorial-vizual al locurilor unde s-a arătat în lume iubirea și lucrarea minunată a lui Dumnezeu pentru oameni și prin oameni. Pelerinul vrea să atingă locul sfânt sau moaștele sfântului în care și prin care s-a arătat prezența sfințitoare a lui Dumnezeu, într-un mod deosebit de intens, pentru ca el, pelerinul, să-și intensifice credința și iubirea sa pentru Dumnezeu.

  2. Cu alte cuvinte, pelerinajul se face pentru a intensifica rugăciunea și viața spiritual în general.

  3. Pelerinajul este adesea un act spiritual de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El; ca atare, pelerinajul este în sine un act de asceză sau nevoință și o ofrandă de recunoștință.

  4. Pelerinajul cuprinde și un act de pocăință pentru păcate, fiind completat cu mărturisirea păcatelor și cu rugăciuni de iertare pentru mântuirea sufletului.

  5. Pelerinajul poate fi motivat și de o dorință puternică de a primi ajutorul lui Dumnezeu spre a realiza o lucrare important sau a primi vindecarea de o boală trupească sau sufletească.

  6. Semnificațiile spirituale profunde ale pelerinajului arată în același timp folosul său spiritual atât pentru viața personală a pelerinului, cât și pentru viața Bisericii în general.

  7. Pelerinajul – căutare și experiență a sensului sacru al existenței

În pelerinaj Dumnezeu și omul se caută reciproc și se întâlnesc în mod spontan și misterios. În acest sens, experiența lui Avraam a devenit o icoană spirituală a pelerinajului.

Avraam părăsește patria sa, Urul Caldeii, și pleacă departe, către o țară pe care Dumnezeu i-o promite, spre Canaan (Facere 12, 1-5).

Pelerinajul lui Avraam este răspunsul lui la chemarea lui Dumnezeu. Astfel, în pelerinaj se exprimă un apel al lui DumnezeuCare caută pe om și un răspuns al omului pentru a ajunge la un loc ales și binecuvântat de Dumnezeu. Legătura tainică dintre răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu și călătoria spre locul promis este credința. În acest înțeles tâlcuiește Sfântul Apostol Pavel pelerinajul lui Avraam din Caldeea spre Canaan. „Prin credință, Avraam, când a fost chemat, a ascultat de a ieșit la locul pe care era să-l ia spre moștenire și a ieșit neștiind încotro merge. Prin credință, a locuit vremelnic în pământul făgăduinței, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac și cu Iacov, cei dimpreună moștenitori ai aceleia și făgăduințe; căci aștepta cetatea cu temelii puternice, al cărei meșter și lucrător este Dumnezeu”(Evrei 11, 8-10).

În Canaan, Dumnezeu Se arată în chipul a trei oameni pelerini care vin la Avraam, la stejarul din Mamvri (cf. Facere 18, 1-8), și sunt primiți cu ospitalitate de acesta.

Astfel, Avraam-pelerinul, stabilit vremelnic în Canaan, devine deodată gazdă pentru Dumnezeu-Pelerinul. În cei trei pelerini de la Mamvri, tradiția creștină a contemplate prezența tainică a trei ființe cerești (trei îngeri sau Sfânta Treime).

Credința ca experiență a pelerinului spre o patrie sfântă, cerească, nouă, aleasă și binecuvântată de Dumnezeu, este dinamica vieții spirituale în Sfânta Scriptură (vezi Levitic 19, 34, 36; Iov 19, 15; 31, 32; Psalmi 88, 15-16; 104, 1-5; 118, 54; 67, 36; 2 Corinteni 5, 6-8; 1 Petru 2, 11; Evrei 11, 14-15). Căutarea acestei patrii cerești este în același timp pregustare, prin credință și speranță, a prezenței ei în viața spirituală a credinciosului (cf. Efeseni 2, 19). Această dimensiune a vieții creștine de pregustare a Împărăției lui Dumnezeu prin credință a fost descrisă în Epistola către Diognet astfel: creștinii „locuiesc fiecare în propria sa patrie, dar ca niște străini… Orice țară străină este patria lor și orice patrie le este o țară străină”.

Pelerinajul religios este o căutare în lumea aceasta a ceea ce nu este din lumea aceasta: „Împărăția lui Dumnezeu” despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu…” (Matei 6, 33), dar și: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36).

Dumnezeu-Pelerinul în căutarea omului și omul-pelerin deplin îndreptat spre Dumnezeu se arată în taina lui Hristos (cf. Ioan 16, 28; 12, 32). Fiul lui Dumnezeu Se naște în lume ca Om pe când Maria și Iosif se aflau în călătorie, pelerini în Betleem, apoi călătoresc și locuiesc vremelnic în Egipt. După ce revine în Galileea și crește mai mare, copilul Iisus practică pelerinajul la Ierusalim. Pelerinul în vârstă de 12 ani știe că templul sfânt din Ierusalim este simbolul Casei Tatălui Său din ceruri (cf. Luca 2, 48-50), dar în același timp templul, ca loc sfânt, reprezintă și taina însăși a lui Hristos (cf. Ioan 2, 19-21), deoarece Fiul este în Tatăl și Tatăl este în Fiul (cf. Ioan 10, 38; 14, 11 și 17, 21), iar în Iisus Hristos „locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii”(Coloseni 2, 9).

În ultimul pelerinaj al lui Iisus la Ierusalim se descoperă sensul cel mai sfânt al pelerinajului. Intrarea Sa triumfală în Ierusalimul pământesc, unde avea să fie răstignit, devine prefigurare sau anticipare a intrării Sale în Ierusalimul ceresc. În Iisus Pelerinul răstignit la Ierusalim, pelerinajul se transformă în Paște (cf. Ioan 10, 17-18; 1 Corinteni 5,7), călătoria pământească se împlinește și se transformă în trecere sau mutație cerească: „Am ieșit de la Tatăl și am venit în lume; iarăși las lumea și Mă duc la Tatăl” (Ioan 16, 28). „În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt. (…) Mă duc să vă gătesc loc. Și dacă Mă voi duce și vă voi găti loc, iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 2-3; cf. Ioan 17, 24; 1 Tesaloniceni 4, 17; Evrei 10, 19-25).

Iisus-Pelerinul la Ierusalim, respins dintre oameni, prin Răstignire, revine la ei prin Înviere. Dar Iisus-Pelerinul Înviat nu mai intră în templul de zid al Ierusalimului pământesc, ci din Ierusalimul ceresc al Învierii Sale călătorește ca un necunoscut spre Emaus, pentru a face din fiecare pelerin o gazdă, un primitor de Dumnezeu.Pelerinajul exterior spre Emaus este însoțit de un pelerinaj interior, spiritual, la „locurile sfinte” din Sfintele Scripturi (cf. Luca 24, 27 și 32, 44, 45). Acest pelerinaj încălzește inimile pelerinilor Luca și Cleopa, pentru că iubirea divină – foc ceresc – le-a atins și le-a deschis inima, iar apoi comuniunea sau împărtășirea euharistică le deschide ochii sufletului, să-L recunoască pe Cel pe care L-au primit în casa și în ființa lor.

El, Hristos-Pelerinul, Se face iarăși nevăzut (cf. Luca 24, 13-35) tocmai pentru că prin comuniunea euharistică le-a devenit interior, a devenit viața vieții lor, rostul sfânt, sensul ultim și deplin, al existenței umane sfințite în iubirea veșnică a lui Dumnezeu.

Taina de la Emaus arată că pelerinajul s-a transformat în Euharistie și în Casă vie a lui Dumnezeu, în Biserică, iar Biserica este pelerină, călătorind spre înviere și pregustând viața veșnică a Împărăției cerurilor (cf. Evrei 12, 22-23; 13, 14). Astfel, omul, ființă creată după chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt, găsește în sfințenie sensul ultim și deplin al existenței sale.

 Pelerinajul are și un sens profetic pe care un teolog contemporan îl descrie astfel: „Aceste adunări ale unui popor (de pelerine n.n.), care cântă credința sa, simbolizează și inaugurează adunarea multiplă a neamurilor (națiunilor), anunțată în ultimele capitol ale (cărții) lui Isaia și marile vedenii ale Apocalipsei. De la Avraam încoace toți oamenii credinței sunt de altfel pelerini, mergând prin pustie către țara făgăduită; puțin câte puțin ei își dau seama că Hristos îi însoțește pe cale și îi invită să-L recunoască în «frângerea pâinii»” (Luca 24, 35).

  1. Pelerinajul – înnoire și îmbogățire a vieții spirituale

La locurile de pelerinaj vin oameni diferiți din regiuni sau țări diferite. Motivațiile și dorințele lor sunt diferite. Vârstele, starea socială, gradul de cultură, intensitatea credinței, sensibilitatea spirituală – toate sunt diferite. Această diversitate adunată laolaltă se vede mai ales la pelerinajele legate de hramurile locurilor sfinte sau sărbătorile sfinților ocrotitori sau patroni spirituali ai acestor locuri.

Un teolog apusean descrie participarea oamenilor într-un loc de pelerinaj în aceste cuvinte: „Locurile de pelerinaj atrag turistul și pelerinul, tânărul și bătrânul, omul sănătos și bolnavul, familiile și indivizii, evlaviosul și uriosul, cel ce face milosteni și hoțul de buzunare, cel ce caută de suflet și negustorul. Natura însăși a pelerinajului face ca diferențele sociale obișnuite să dispară, deoarece pelerinii, în marea lor diversitate, trăiesc experiența unui loc comun, bazat pe experiența unificatoare a pelerinajului. Pelerinajul însuși reflectă nu numai realitatea fundamentală a Bisericii, popor al lui Dumnezeu săvârșind pelerinajul vieții, ci încă mai mult, realitatea umanității însăși, totalitatea oamenilor în drum spre tainicul de-dincolo de lume. Acest misterios de-dincolo al umanității se poate vedea și trăi oarecum în pelerinaj”.

Experiența pelerinajului este un prilej denîmprospătare a vieții spirituale și de întărire a credinței.

În experiența spirituală a pelerinajului, cei ce au credința mai slabă au prilejul să o întărească văzând credința mai puternică a altora; cei ce au răbdare mai puțină se întăresc văzând răbdarea altora; cei ce se roagă mai puțin și mai superficial se îmbogățesc și se înnoiesc din rugăciunea fierbinte a altora, a tuturor. În pelerinaj suntem influențați de alții și influențăm pe alții prin felul nostrum de a fi prezenți acolo. În general sunt oameni însetați de mai multă viață spirituală, pe care nu o oferă totdeauna propria lor parohie sau mănăstire, sau pentru că s-au prea obișnuit cu acestea. Pelerinajul învinge rutina. În pelerinaj Duhul Sfânt trezește în om o dorință mai mare de sfințenie, de înnoire a vieții.

Când pelerinajul este însoțit de rugăciuni, de priveghere, de spovedanie, de împărtășire euharistică, de convorbiri duhovnicești cu alți pelerini, el este un izvor de bucurie și pace interioară, un prilej de îmbogățire spirituală.

Pelerinii oferă bani sau daruri material bisericilor din locurile de pelerinaj, ca semn că primesc în schimb daruri spirituale, binecuvântări pentru viața și activitatea lor. Lumina și frumusețea de pe fețele pelerinilor în timpul slujbelor religioase ale pelerinajului arată lumina adunată de ei în suflet prin rugăciunea comună a sărbătorii. Întâlnireacu locurile sfinte, moaștele sfinților, icoanele sfinților și persoane cu viață smerită și sfântă, devine izvor de binecuvântare, iubire și luminare interioară a pelerinului.

  1. Pelerinajul – eveniment misionar

Pacea și bucuria, lumina și sfințenia adunate în inimi prin pelerinaj la locurile sfinte sau în momentele sfinte ale celebrării liturgice sunt duse de pelerini în casele lor, în parohiile și mănăstirile lor, în societate. Astfel, pelerinii, purtători și martori ai Duhului lui Hristos în lume, devin misionari fără să fi pretins aceasta.

Pelerinii duc cu ei în lume ce-au primit din întâlnirea cu locurile sfinte, cu sfinții pe care îi cinstesc sau venerează. Catehezele populare făcute cu prilejul pelerinajului, privind viața sfinților și lucrarea lui Dumnezeu în viața oamenilor, sunt de mare importanță. Rugăciunile pentru bolnavi (Sfântul Maslu), sfințirea apei, mărturisirea păcatelor și iertarea, rugăciunile și privegherile de noapte, cântările și rugăciunile în grup pe drum spre locurile sfinte și spre casă, cărțile și pliantele, icoanele, obiectele religioase – suvenire, procesiunile și ceremoniile liturgice în aer liber – toate acestea fac din pelerinaj o lucrare misionarăîn care adevărul credinței se armonizează cu frumusețea celebrării pentru a exprima taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni și a iubirii oamenilor față de Dumnezeu. Taina iubirii și a bucuriei dumnezeiești împărtășite oamenilor prin sfinți este trăită în pelerinaj și devine lucrare sfântă. Pentru toate acestea, pelerinajul, ca eveniment misionar, este o sărbătoare a vieții luminată de sfințenie, o icoană și o pregătire a bucuriei veșnice în prezența lui Dumnezeu. Pelerinajul sfințește timpul vieții pământene și îl deschide spre veșnicie.

Avem speranța că în fiecare pelerinaj, pelerinii trăiesc cu multă intensitate taina sfințirii timpului și bucuria întâlnirii cu Hristos și cu sfinții Lui.

Pelerinajul la hramul Sfintei Cuvioase Parascheva și al altor sfinți, arată cât de mare este lucrarea misionară a sfinților care prin pilda vieții lor și prin rugăciunile lor apropie oamenii de Dumnezeu și întreolaltă. Pelerinajul ne învață că de fapt esența misiunii Bisericii este căutarea sfințeniei și cultivarea ei, ca plinătate a vieții omului în Dumnezeu. O călătorie turistică nu devine pelerinaj decât dacă este însoțită de o călătorie mistică, de un pelerinaj interior, de apropiere de Dumnezeu prin rugăciune și convertire sau înnoire duhovnicească.

Pelerinajele au avut de-a lungul veacurilor o influență benefică asupra vieții persoanelor și popoarelor: au contribuit la întărirea și înnoirea vieții religioase, au consolidate identitatea și unitatea spirituală a comunităților umane dintr-o regiune, au contribuit la apropierea între Biserici naționale diferite și între grupuri etnice diferite, au contribuit la îmbogățirea culturii popoarelor și au imprimat civilizației umane universal dinamica progresului spiritual, căutarea sacrului și a vieții veșnice.

Pelerinajul adevărat este o multiplă binecuvântare pentru persoane și popoare mai ales când devine răspuns la apelul-îndemn:”Căutați pacea cu toți și sfințenia fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14).


 

Locuri de pelerinaj din România Biserici cu sfinte moaște întregi

♦ Sf. Cuvioasă Parascheva – 14 octombrie – Catedrala mitropolitană din Iași

♦ Sf. Dimitrie cel Nou din Basarabi – 27 octombrie – Catedrala patriarhală din București

♦ Sf. Grigorie Decapolitul – 20 noiembrie – Mănăstirea Bistrița Olteană (Județul Vâlcea)

♦ Sf. Mc. Filofteia – 7 decembrie – biserica „Sf. Nicolae Domnesc” – Curtea de Argeș (Județul Argeș)

♦ Sf. Ier. Calinic de la Cemica – 11 aprilie – Mănăstirea Cernica (Județul Ilfov)

♦ Sf. M. Mc. Ioan cel Nou de la Suceava – 2 iunie – Catedrala arhiepiscopală din Suceava

♦ Sf. Mc. Zotic, Atal, Camasie și Filip – 4 iunie – Mănăstirea Cucoș (Județul Tulcea)

♦ Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt – 2 iulie – Mănăstirea Putna (Județul Suceava)

♦ Sf. Iosif cel Nou de la Partoș – 15 septembrie – Catedrala mitropolitană din Timișoara


 

Biserici cu părți din sfinte moaște

♦ Sf. Ap. Filip – Mănăstirea Secu

♦ Sf. Arhid. Ștefan – Mănăstirea Neamț

♦ Sf. M. Mc. Gheorghe – biserica din satul Feredeni – com. Deleni, jud. Iași

♦ Sf. Ier. Nicolae – biserica „Sf. Gheorghe Nou” – București

♦ Sf. Grigorie Teologul – Arhiepiscopul Constantinopolului – Mănăstirea Slatina, Suceava

♦ Sf. M. Mc. Haralambie – Mănăstirea Ciolanu – Buzău

♦ Sf. Mc. Trifon – Mănăstirea Frăsinei – Vâlcea

♦ Sf. Nifon, Patriarhul Constantinopolului și Sf. Mc. Serghie și Vach – Mănăstirea Curtea de Argeș

♦ Sf. Mc. Tatiana – Catedrala mitropolitană din Craiova

♦ Sf. Ier. Ghelasie – Mănăstirea Râmeț

♦ Sf. Ioan Iacob de la Neamț – biserica Seminarului Teologic „Veniamin Costachi” – Mănăstirea Neamț

♦ Sf. Nicodim cel Sfințit – Mănăstirea Tismana

♦ Sf. Mc. Trifon și Sf. Mc. Marina – biserica „Sf. Sava” – Iași

♦ Sf. Mc. Haralambie, Sf. Mihail Sinador și Sf. Mc. Teodor Stratilat – biserica „Sf. Lazăr”-Iași

♦ Sf. Ier. Vasile cel Mare – Sfinții Trei Ierarhi-Iași

Biserici cu icoane făcătoare de minuni

♦ Județul Iași – Catedrala mitropolitană din Iași, Mănăstirea Golia.

♦ Județul Neamț – Mănăstirea Neamț; Mănăstirea Bistrița; Mănăstirea Durău; Mănăstirea Agapia; Mănăstirea Horaița; Mănăstirea Bisericani.

♦ Județul Suceava – Mănăstirea Putna; Mănăstirea Dragomirna.

icoana1[1]

Alte biserici:
Mănăstirea Florești – Vaslui; Mănăstirea Hodoș – Bodrog (Arad),
Biserica Banu – Buzău;
Biserica Olari și biserica Icoanei – București;
Mănăstirea Dragomirești – Maramureș;
Schitul Ostrov – Vâlcea,
Mănăstirea Gorovei – Dorohoi.