Biserica Ortodoxă cinsteşte persoana Sfântului Duh în Duminica Cincizecimii şi a doua zi după ea, la sărbătoarea Sfintei Treimi (numită şi Lunea Sfântului Duh).
Cincizecimea se numeşte aşa pentru că se prăznuieşte la 50 de zile după Paşti. În Vechiul Testament, Cincizecimea amintea de primirea Legii pe Muntele Sinai, de suferinţele evreilor în pustiu, precum şi de necazurile cele multe prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinţei, unde s-au îndulcit de roade, de grâu şi de vin. De aceea, la această sărbătoare se mulţumea lui Dumnezeu şi pentru secerişul nou. Unii tâlcuitori spun că Cincizecimea ar fi fost orânduită la evrei şi pentru cinstirea numărului şapte, întrucât acest număr adunat de şapte ori cu el însuşi, dă numărul de cincizeci de zile fără una. La evrei nu numai zilele se numărau aşa, ci şi anii, în care ei sărbătoreau Jubileul, adică după trecerea a de şapte ori şapte ani. În acel an jubiliar, ei lăsau pământul nesemănat şi vitele la odihnă, iar robilor dobândiţi cu bani, li se dădea libertatea să plece.
În Noul Testament, această zi aminteşte de venirea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duh Care ne dă Legea duhovnicească, ne călăuzeşte spre tot adevărul şi ne învaţă cele plăcute lui Dumnezeu. Astfel, Cincizecimea ne arată ieşirea din răutatea necredinţei şi ziua întemeierii Bisericii în chip văzut.
Mântuitorul Iisus Hristos făgăduise, înainte de pătimirea Sa, trimiterea Sfântului Duh, zicând: De folos este ca Eu să Mă duc; că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni (Ioan 16, 7). Şi iarăşi: Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va trimite vouă: Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede (Ioan 14, 16; 15, 26). Iar după Înviere, înainte de Înălţarea la cer, iarăşi a zis: Însă voi să rămâneţi în Ierusalim, până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 49). Deci, făgăduindu-le pe Mângâietorul, acum L-a trimis lor pe Acesta de la Tatăl.
Pogorârea Sfântului Duh este istorisită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor (Fapte 2). Astfel, pe când Ucenicii se găseau în foişorul unde stăteau ei, pe Muntele Sion din Ierusalim, în ziua Cincizecimii, pe la ceasul al treilea din zi, s-a făcut pe neaşteptate vuiet din cer, în aşa fel, încât a străbătut mulţimea adunată la Ierusalim, din toată lumea. Şi Duhul Sfânt a fost văzut în chip de limbi de foc, pogorându-Se nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci şi peste cei şaptezeci de ucenici; şi aceştia au început să grăiască în limbi străine, fiecare din Apostoli grăind limbile tuturor neamurilor. Astfel, nu numai cel de alt neam auzea pe Apostol grăind în limba sa proprie, ci şi Apostolul înţelegea şi grăia limba fiecărui neam. Din pricina aceasta mulţimea socotea că sunt beţi, neînţelegând cum fiecare Apostol poate grăi tuturor în limba fiecăruia.
Deci, Duhul Sfânt nu a venit îndată după Înălţare, ci după ce au trecut zece zile, spre a face pe Ucenici să-L aştepte cu şi mai multă căldură. Tradiţia arată că în aceste nouă zile dintre Înălţare şi Cincizecime, venea în fiecare zi să se închine acelui Trup îndumnezeit al lui Hristos câte una din cetele îngerilor. Deci, după împlinirea celor nouă zile, fiind săvârşită prin Fiul împăcarea celor cereşti şi a celor pământeşti, în a zecea zi a venit în lume şi Mângâietorul.
În ce priveşte pogorârea Duhului după cincizeci de zile de la Paşti, aceasta s-a făcut şi în amintirea Legii Vechi; că poporul lui Israel a primit cele zece porunci după un timp de cincizeci de zile de la trecerea prin Marea Roşie. Şi se pot înţelege şi unele asemănări: Acolo era un munte, aici un foişor; acolo s-a văzut foc, aici limbi de foc; iar în locul tunetului şi negurei de pe Sinai, aici s-a auzit un vuiet de vifor năprasnic.
Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc, ca să arate că este în legătură cu Cuvântul Cel viu şi pentru că Apostolii trebuiau să înveţe mulţimile şi să le aducă la Hristos şi prin mijlocirea cuvântului. S-a pogorât apoi, în chip de foc, ca să arate pe de o parte, că Dumnezeu este foc mistuitor (Evrei 12, 29), iar pe de alta, pentru nevoia de curăţire; şi S-a împărţit în limbi, pentru a arăta felurimea harurilor. Şi precum odinioară a amestecat pe cei ce ştiau numai o limbă şi i-a împărţit în mai multe limbi, la turnul Babel (Facere 11), tot aşa şi acum, celor ce cunoşteau numai o limbă, le-a dat să cunoască multe limbi, ca să adune pe cei ce erau de diferite limbi, risipiţi în toate laturile lumii. Faptul s-a petrecut într-o zi de sărbătoare, pentru a fi cât mai mulţi adunaţi acolo şi ca prin ei vestea să se răspândească pretutindeni; apoi şi pentru ca cei ce se aflau acolo de Paşti şi văzuseră cele săvârşite atunci asupra lui Hristos, să aibă de ce să se minuneze. Faptul s-a petrecut apoi în ziua Cincizecimii, fiindcă se cuvenea ca tot în vremea în care se dăduse Legea cea Veche, să se reverse şi harul Duhului; precum şi Hristos a săvârşit Paştile cel adevărat în timpul Paştilor Legii.
Duhul nu S-a aşezat pe buzele Apostolilor, ci pe capetele lor, de vreme ce capul este ocârmuitorul şi partea cea mai aleasă a trupului şi cuprinde în el mintea, de la care şi limba primeşte a vorbi. Pe de altă parte, este ca şi cum Duhul Şi-ar lăsa glasul prin limbă, aşezându-Se asupra capetelor Apostolilor şi rânduindu-i astfel învăţători ai tuturor celor de sub soare. Iar vuietul şi focul s-au întâmplat pentru că ele au fost şi în Sinai, arătând prin aceasta, că şi atunci şi acum Duhul este Acelaşi, dând Legea şi orânduind toate. Mulţimea s-a tulburat de vuietul suflării, fiindcă socotea că vine împlinirea tuturor celor prevestite de Iisus iudeilor, cu privire la nimicirea lor. Se spune ca de foc, ca să nu cugete cineva despre Duhul Sfânt că ar fi avut însuşirile focului material.
Apostolii au fost învinuiţi de beţie. Dar Petru, sculându-se şi vorbind în mijlocul mulţimii, a dovedit că lucrul acesta nu este adevărat, aducând mărturie cuvântului prorocului Ioil (Fapte 2, 16-21; Ioil 3, 1-5). Astfel a câştigat dintre ei, prin cuvântul său, ca la trei mii de oameni care au venit la Hristos.
Sfântul Duh Se numeşte Mângâietor, ca Unul Care are putere să ne mângâie şi să ne aline; că pe El L-am primit în locul lui Hristos. Şi El mijloceşte, cu graiuri nespuse, pentru noi către Dumnezeu, ocrotindu-ne ca un iubitor de oameni, ca şi Hristos, că şi Hristos este Mângâietor, pentru că zice Apostolul: Avem Mângâietor către Tatăl pe Iisus Hristos Cel drept (1 Ioan 2, 1). De aceea, Duhul Sfânt Se mai numeşte şi alt Mângâietor (Ioan 14, 16). Se numeşte altul, pentru că este de aceeaşi fiinţă. Căci unul şi altul se spune numai despre cei ce sunt de aceeaşi fiinţă. Despre cei ce sunt de fiinţe deosebite nu se poate grăi aşa, fără să li se arate, îndată, şi fiinţa pe care o au.
Sfântul Duh este întru toate una cu Tatăl şi cu Fiul; de aceea, El este şi împreună-Ziditor a toate şi chiar Lucrător al învierii de obşte, şi face toate câte voieşte: sfinţeşte, împarte, înnoieşte, trimite, înţelepţeşte, unge pe proroci şi, pe scurt zicând toate le face, El fiind liber, atotputernic, bun, drept, ocârmuitor. Prin El este toată înţelepciunea, viaţa, mişcarea, împărtăşirea din sfinţenie şi din orice fel de viaţă. Într-un cuvânt, toate câte are Tatăl şi Fiul are şi El, afară de nenaştere şi naştere, de vreme ce El purcede de la Tatăl.
Duhul revărsându-Se, aşadar, lumea s-a umplut de tot felul de daruri şi, prin El, toate neamurile au fost călăuzite la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, iar Apostolii au primit puterea de a alunga toată boala şi toată neputinţa.
Hristos a pregătit venirea Sfântului Duh peste Ucenicii Săi, când, înainte de pătimire, le-a vorbit despre aceasta (Ioan 7, 38-39), apoi, mai vădit după Înviere, când a suflat asupra lor (Ioan 20, 22). Iar acum L-a trimis pe El, în chip de limbi de foc.
Cu venirea Sfântului Duh şi pentru rugăciunile Apostolilor Tăi, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi.
se face încă din vechime în ziua de 4 iunie a fiecărui an bisericesc. Ei sunt cuprinşi în numărul celor 36 de Mucenici care au pătimit pentru Hristos pe pământul românesc, în străvechea cetate Noviodunum (Isaccea), din Dobrogea, pe la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de al IV-lea.
După moartea lor de mucenici pentru Hristos, trupurile lor au fost aşezate cu multă evlavie de către creştini într-o criptă, numită „martirion”, din actuala localitate Niculiţel – Tulcea. Acolo se aflau şi alte moaşte de martiri, din timpul unor persecuţii mai vechi.
Deasupra criptei, bunii creştini ai primelor secole au zidit apoi o biserică din piatră, încăpătoare, în care preoţii săvârşeau sfintele slujbe şi învăţau poporul. Dar, cu timpul, peste acel pământ s-au abătut vremuri grele, cu războaie, înrobiri şi pustiiri din partea multor popoare năvălitoare care au dus, între altele, şi la decăderea cetăţii Noviodunum, precum şi a celorlalte multe aşezări întărite şi biserici din Dobrogea. Biserica din Noviodunum a fost şi ea pustiită de năvălitorii barbari, iar lăcaşul Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip, a rămas învăluit în uitare, sub pardoseala altarului acoperită de ruine, multe veacuri.
Cu voia lui Dumnezeu, moaştele lor sfinte au fost descoperite în vara anului 1971, aceasta făcându-se în urma unor ploi abundente, apa abătută pe o uliţă lăturalnică din satul Niculiţel scoţând la iveală cupola de piatră a criptei, tăinuită până atunci, aflată sub ruinele vechii biserici creştine.
În interiorul criptei se aflau moaştele celor patru Mucenici, sub înscrisurile: „Aici şi acolo sângele Martirilor”, şi a doua: „Martirii lui Hristos: Zotticos, Atalos, Camasis, Filippos”.
Tot acolo, în partea de jos a criptei, s-au descoperit, în două vase de ceramică, rămăşiţe de oseminte, amestecate cu ţărână, ale altor doi Mucenici, fără a li se cunoaşte numele.
Obştea creştinilor s-a bucurat, aşadar, cunoscând că, dintru început, şi din sânul neamului românesc Dumnezeu a fost preaslăvit de Sfinţi şi Mucenici. Sfintele moaşte se găsesc acum la Mănăstirea Cocoş, din judeţul Tulcea.
Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.