Sf. Sfinţit Mc. Eutihie, episcopul Melitinei; Sf. Ier. Nichita Mărturisitorul, episcopul Calcedonului; Duminica a 7-a după Paști (a Sf. Părinți de la Sinodul I Ecumenic)

În duminica a șaptea după Paști prăznuim întâiul Sinod Ecumenic, din Niceea, al celor trei sute optsprezece purtători de Dum­nezeu Părinți.
Domnul nostru Iisus Hristos, după ce S-a îmbrăcat în trup și a adus la îndeplinire toată negrăita – iconomie cea pentru noi, S-a întors iarăși la scaunul Părintesc.
Sfinții voind, însă, a arăta că Fiul Iui Dumnezeu S-a făcut cu adevărat om și că S-a înălțat la ceruri om și Dumnezeu desăvârșit și S-a așezat de-a dreapta măririi în cele înalte, și că acest sinod al Sfinților Părinți L-a propovăduit și L-a mărturisit pe Fiul de o ființă și de o întocmai cinstire cu Tatăl; pen­tru acest motiv, după slăvită înălțare, au rânduit sărbătoarea de față, vrând oarecum și mai mare să facă adunarea atât de numeroasă a Părinților care au propovăduit pe Acela Care S-a înălțat cu trupul, Dumnezeu adevărat și om desăvârșit în trup.
Sinodul acesta a fost pe vremea lui Constantin cel Mare, în al douăzecilea an al domniei lui, după încetarea prigoanei creștine de către păgâni. Constantin a început a împărați întâi la Roma, dar mai târziu, în anul 5838 de la facerea lumii, a zidit cetatea cea prea frumoasă care îi poartă numele.
Tot atunci s-au început și cele privitoare la Arie. Acesta era originar din Libia și venise la Alexandria și fusese hirotonit diacon de Sfântul sfințitul Mucenic Petru al Alexandriei. Arie a început, însă, a huli împotriva Fiului lui Dumnezeu, bârfind cu glas tare că El ar fi făptură, născut din neființă, și că s-ar găsi departe de dumnezeiasca vrednicie, și că în chip greșit se numește înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu, împotrivindu-se, după cum credea el, nelegiuitului Sabelie, care zicea că Dum­nezeirea este o singură persoană și un singur ipostas, care este când Tată, când Fiu, când Duh Sfânt.
Arie, hulind în felul acesta, marele Petru l-a îndepărtat din preoție, văzând pe Hristos, pe Sfântul Jertfelnic, ca un prunc îmbrăcat în haine rupte, Care spunea că Arie este cel ce I le-a rupt.
Venind Ahila arhiepiscop al Alexandriei, după Petru, a iertat din nou pe Arie, la făgăduința acestuia că se va îndrepta. Pe lângă aceasta l-a hirotonit preot și l-a pus l-a școala din Alexandria. După moartea lui Ahila, a ajuns arhiepiscop Alexandru, care, aflând că Arie învață aceleași huliri, și încă și mai rele, l-a scos din Biserică, depunându-1 prin sobor.
Teodoret spune că Arie mai învăța că firea lui Hristos ar fi schimbătoare; și tot el a născocit cel dintâi hulirea că Hristos ar fi luat asupra Sa un trup neînsuflețit și fără judecată. Este scris că Arie a înșelat pe mulți cu învățăturile lui nelegiuite și că a momit de partea lui pe Eusebiu al Nicomidiei, pe Paulin al Tirului, pe Eusebiu al Cezareei și pe alții. El a pornit împotriva Iui Alexandru; iar Alexandru, făcând cunoscute în toată lumea învățăturile pline de hulire ale lui Arie și caterisirea lui, pe mulți i-a ridicat la împotrivire.
Deci, fiind tulburată Biserica și nearătând nimeni grijă și dragoste pentru biruința dogmei, marele Constantin a adunat la Niceea, din toate părțile lumii, pe cheltuiala statului, pe Părinții despre care este vorba, și chiar și el s-a dus acolo.
Astfel, toți Părinții adunându-se și fiind chemat și împăratul, el a luat loc nu pe tron împărătesc, ci pe un scaun mai prejos de vrednicia lui. Și grăind ei despre cele ale lui Arie, l-au supus anatemei atât pe el, cât și pe toți cei ce gândeau la fel cu el. Iar Cuvântul lui Dumnezeu a fost mărturisit de Sfinții Părinți ca fiind de aceeași ființă și de aceeași cinstire și împreună fără de început cu Tatăl. Aceștia au alcătuit și Simbolul credinței, ducându-1 până la articolul: „Cred și întru Duhul Sfânt…”; căci partea următoare va fi plinită de Sinodul al doilea ecumenic. Tot acel întâi Sinod a întărit pe lângă acestea și sărbătorirea Paștilor, arătând cum și când tre­buie să-l săvârșim și că nu trebuie să-l sărbătorim odată cu iudeii, cum era obiceiul mai-nainte.
Ei au întocmit și douăzeci de canoane pentru întărirea Bisericii. Iar marele și întocmai cu Apostolii împărat Constantin a întărit la sfârșit sfântul Simbol al credinței cu semnătura lui, făcută cu cerneală roșie.
Printre Părinții care au fost la Sinodul întâi ecumenic, două sute treizeci și doi erau arhierei, iar optzeci și șase erau preoți, diaconi și călugări; adică, numărul celor ce au fost de față s-a ridicat la trei sute și optsprezece. Cei mai de frunte din­tre aceștia trebuiau să fie: Silvestru, arhiepisco­pul Romei, și Mitrofan al Constantinopolului, care era bolnav; ei au fost de față prin locțiitori.
Apoi Alexandru al Alexandriei, cu marele Atanasie, care pe atunci era arhidiacon; Eustațiu al Antiohiei și Macarie al Ierusalimului; Osie, epis­copul Cordobei; Pafnutie Mărturisitorul; izvorâtorul de mir Nicolae și Spiridon al Trimitundei, care, învingând în discuție pe un filosof de acolo, l-a botezat, arătându-i Lumina cea în trei Străluciri.
Mutându-se la Dumnezeu doi părinți arhierei în timpul sinodului, marele Constantin a pus în coșciugele lor, bine închise, așezămintele tocmite de Sfântul Sinod, care s-au aflat iscălite și întărite și de aceștia în cuvinte dumnezeiești ne­spuse.
La sfârșitul Sinodului s-a terminat de zidit și Constantinopolul. Atunci Constantin cel Mare a chemat pe toți acei sfinți bărbați, care, încon­jurând cu toții cetatea și făcând rugăciuni pentru ea, au întărit-o din destul să fie împărăteasă a tuturor cetăților și au închinat-o, la sfatul împăratului, Maicii Cuvântului. După acestea, fiecare dintre Sfinții Părinți s-a întors la locul lui.
După ce marele Constantin s-a mutat la Domnul, și sceptrul împărăției era ținut de fiul său Constanțiu, Arie a venit la împărat, zicând că vrea să lase toate rătăcirile și să se unească cu Biserica lui Dumnezeu. Deci, scriindu-și hulele pe o tăbliță, și-a legat-o de gât și, ca și cum s-ar fi supus Sinodului, lovea cu mâna tăblița, zicând: Mă supun hotărârilor acestuia.
Atunci împăratul a dat poruncă patriarhului Constan­tinopolului ca Arie să fie primit iarăși, negreșit, în sânul Bisericii. Și atunci, după moartea lui Alexandru, pe scaunul Alexandriei era Mitrofan, care, știind firea rea a lui Arie, stătea la îndoială și se ruga lui Dumnezeu să-i descopere dacă primirea lui Arie în sânul Bisericii este după voia cea dumnezeiască. Și sosind vremea ca Arie să slujească împreună cu el, rugăciunea lui s-a făcut și mai fierbinte. Iar Arie, mergând la bi­serică, undeva prin apropiere de stâlpul târgu­lui, fiind cuprins de dureri de pântece, a intrat într-o umblătoare obștească.
Pedepsit fiind, toate mădularele cele dinlăuntru și le-a dat afară, pătimind aceeași sfâșiere ca și Iuda, pen­tru aceeași trădare a Cuvântului. Astfel, de vreme ce el a rupt pe Fiul lui Dumnezeu de ființa Tatălui, a fost și el sfâșiat, fiind găsit mai târziu mort. Și astfel a scăpat Biserica de pacostea aceluia.
Pentru rugăciunile celor trei sute optsprezece Părinți, purtători de Dumnezeu, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

Sfântul Ierarh Nichita Mărturisitorul, care a fost episcopul Calcedonului, a intrat de tânăr în viaţa monahală.
A păstorit creştinii din Calcedon în anii 726-775, dovedindu-se un bun păstor şi plin de osârdie în sporirea dreptei credinţe. Din agoniseala muncii sale a miluit pe cei săraci, a hrănit pe cei flămânzi, a îmbrăcat pe cei goi şi a primit pe cei străini. De asemenea, s-a arătat apărător văduvelor, tată orfanilor şi celor nenorociţi mângâietor, atât prin cuvânt, cât şi prin faptă.
A fost un aprig apărător al credinţei statornicite de Sfinţii Părinţi mărturisind pretutindeni că icoanele sunt vrednice de cinstire, fiind chiar şi trimis în exil. După multe suferinţe şi chinuri, Sfântul Ierarh Nichita Mărturisitorul s-a retras într-o mănăstire din Palestina, unde s-a mutat în pace la Domnul.
Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sf. Sfinţit Mc. Eutihie, episcopul Melitinei.